Get Adobe Flash player
Elena Mosuc
Pentru că este cea mai bună soprană de bel canto din lume
de Simona Cristea
S-a născut la Iaşi, însă talentul său extraordinar a purtat-o pe marile scene ale lumii, convingând asociaţia criticilor muzicali din Italia să îi decerneze, anul trecut, Premiul Lina Pagliughi: Siola d’oro (este prima româncă şi prima soprană din Europa de Est care îl primeşte), recunoscută astfel drept cea mai bună soprană a bel canto-ului internaţional.

Talentul dvs. extraordinar a determinat presa internaţională să vă asemene, încă de la începutul carierei dvs., cu Maria Callas. Care este părerea dvs. referitor la acest fapt?
Este foarte flatantă comparaţia cu „La Callas“ care este un monument în lirica mondială. Foarte multe cântăreţe de operă au fost asemănate cu ea, dar nimeni nu o poate ajunge…Este prea sus…prin absolut tot ce a făcut ..Din punct de vedere vocal şi scenic este un unicat.. Cred că o data la o sută de ani poate că se naşte aşa o voce… Chiar dacă poate nu a fost cea mai frumoasă voce, dar a fost cea mai expresivă, prin dramatismul inegalabil, prin trăirea nemaipomenită, prin interpretarea unică. Cred că am fost asemănată cu ea pentru că am ştiut încă de la început să am o frazare interesantă, intuitivă, acute sigure, filaje frumoase, expresie... Dar altfel, nu ne prea asemănăm… Pentru mine ea reprezintă un model, dar nu încerc niciodată să o imit, pentru că nu ar fi just… Au mai fost cântăreţe care au vrut acest lucru şi s-au prezentat ca nişte caricaturi. Fiecare cântăreţ trebuie să aibă personalitatea lui, pentru că suntem unici, niciunul nu ne asemănăm şi asta este foarte frumos! Aşa, lirica devine mai interesantă… Important e să punem sufletul nostru „pe tavă“, să ne dăruim trup şi suflet, să fim sinceri atunci când cântăm, autentici şi atunci publicul va fi la unison cu noi şi va primi acele vibraţii şi energii înalte care, prin noi, ajung de la Divinitate către cei care îşi deschid sufletul să le primească. Dar, cum am spus, trebuie să fim sinceri în tot ce facem când suntem pe scenă… Aşa a fost şi Callas. S-a dăruit total…


Care ar fi cele mai emoţionante momente din viata dvs. profesională? Ce v-a marcat cel mai tare?
Au fost, până acum, multe momente de neuitat în cariera mea. Nu e uşor să le trec în revistă, că sunt multe. Dar să încep cu începutul. A fost un moment extraordinar când am cântat pentru prima dată cu orchestră şi acest lucru s-a întâmplat cu orchestra Filarmonicii din Iaşi, în 1989 când, încă învăţătoare fiind, mi s-a oferit ocazia să cânt într-o deplasare la Bacău… Dar repetiţia a fost în sala Filarmonicii, iar în momentul în care am cântat cu orchestra, înconjurată de 100 de oameni care cântau cu mine în acel moment, mi s-a părut ceva divin. Am fost total emoţionată de frumuseţea momentului! Extraordinar! Acum e ceva normal pentru mine, dar atunci a fost o „premieră“ pe care nu o voi uita niciodată… Următorul moment unic a fost când am obţinut premiul I la concursul internaţional ARD de la München, concurs care mi-a deschis porţile către o viaţă nouă. Când am cântat pe scena Herculessaal der Residenz cu orchestra extraordinară a Radio-Televiziunii germane, dirijată de Sir Colin Davis, o legendă a muzicii internaţionale, am crezut că visez. De fapt, toată perioada concursului a fost un vis! Niciodată nu m-am gândit că voi lua nici măcar menţiune acolo… Intenţia cu care am plecat a fost de a căpăta ceva experienţă în privinţa unui concurs internaţional. Dar se vede că Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Un alt moment de neuitat au fost cele trei spectacole de „Lucia di Lammermoor“, la Staatsoper din München, alături de marele tenor Neil Shicoff (cu care am cântat zeci de spectacole la Zürich, Viena) şi publicul a fost atât de încântat de prestaţia mea, că a aplaudat nebun când am ieşit în faţa cortinei după scena nebuniei, încât am căzut în genunchi şi mi-au dat lacrimile… Au fost aplauze atât de puternice, încât aveam impresia că se dărâmă opera… Nu pot uita serile acelea… Apoi, publicul din München şi Viena ştie să-şi răsplătească artiştii când sunt la mare nivel. Aplauze mari, la scenă deschisă, apoi onoarea care ni s-a făcut aşteptându-ne pentru autografe în număr extraordinar de mare; cred că 80-100 de persoane, de fiecare dată, ne-au aşteptat să ne vadă de aproape, să ne atingă, să ne felicite personal!... Nu mai spun că la München, după acele Lucii, publicul pur şi simplu nu vroia să plece acasă… Cei din sectorul tehnic, după o jumătate de oră de aplauze, s-au apucat să demonteze decorurile, iar noi încă eram la aplauze… Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de atunci… Anul trecut, după Lucia de la Berlin, au fost 20 de minute de aplauze… Un alt moment de neuitat pentru mine au fost spectacolele de la Arena di Verona… Am cântat acolo în faţa a 20.000 de persoane „Traviata“ (Violetta), Rigoletto (Gilda), „Carmen“ (Micaela) şi de fiecare dată au fost momente magice! Este înfiorător de frumos, ceva ce nu se poate mărturisi prin cuvinte, să te afli pe scena aceea imensă (cea mai mare din lume!) şi să dai ceva din sufletul tău atâtor persoane! Menţionez în mod special spectacolele cu „Rigoletto“ alături de marele bariton Leo Nucci cu care şi datorită căruia mi-am făcut debutul la Parma, tot cu „Rigoletto“, cucerind şi acest teatru dificil, mai ales pentru operele de Verdi, având un public foarte pretenţios şi cunoscător al marelui maestru de la Busseto. Bineînţeles că şi la Verona, după spectacole, urma nelipsita paradă de aplauze, în Piaţa Bra, în faţa spectatorilor care acum erau în restaurante, afară la o cafea sau un pahar de vin şi nu vroiau să piardă ocazia de a mă răsplăti, încă o dată, cu aplauze… Dar încoronarea tuturor succeselor mele a fost debutul la marea scenă a Teatrului Scala din Milano, unde am debutat în rolul Violettei din „Traviata“. Acolo, când am păşit pe scenă, în primul act am fost ca în transă... Nu ştiu cum şi când s-a terminat actul, ştiu că după aria marea Violettei, când au izbucnit aplauzele spectatorilor şi mai ales ale loggionist-ilor care pentru mulţi cântăreţi au fost o oroare întotdeauna, dar pentru mine au devenit prieteni, atunci m-am trezit din acea transă… În actul al doilea am avut o siguranţă şi mai mare, mai ales prin faptul că am fost acceptată de cel mai de temut public de operă! Acceptarea unanimă a fost şi din partea orchestrei care la sfârşitul celor 4 spectacole de „Traviata“ mi-a înmânat afişul ultimului spectacol cu o dedicaţie şi semnăturile tuturor profesorilor de orchestră (aşa sunt numiţi instrumentiştii de acolo) în frunte cu maestrul Lorin Maazel care a dirijat!... Asta mi-a dat o siguranţă şi mai mare şi o confirmare că ceea ce fac eu prin arta mea e foarte bine! Anul acesta am revenit pe minunata scenă a Scalei şi am interpretat rolul Gildei, sub bagheta maestrului James Conlon, şapte spectacole şi la fel, orchestra m-a răsplătit cu aprecieri şi afişul semnat de toţi muzicienii, în frunte cu maestrul. Mai sunt momente extraordinare în cariera mea, dar acestea sunt cele mai minunate.

Va rog sa îmi enumeraţi care dintre toate premiile primite de-a lungul timpului au o însemnătate aparte pentru dvs., care vă aduc cea mai mare mândrie?
Bineînţeles, primul premiu internaţional de la concursul ARD din München, din septembrie 1990, care pur şi simplu mi-a dat o direcţie nouă în viaţă şi în carieră. A fost un an crucial în viaţa mea. Am fost singura dintre toţi concurenţii care, pe atunci, încă nu avea studii la Conservator. Le-am început abia în toamna anului 1990, după ce m-am întors de la concurs. Până atunci studiasem privat cu mai mulţi profesori de canto remarcabili din Iaşi şi Bucureşti. Apoi, în anul următor, am luat premiul I la concursul „Grand prix lirique de Monte Carlo“, dar acesta nu a fost chiar aşa de important. Premiul „Zenatello“ oferit de oraşul Verona, obţinut în 2002, a reprezentat cel mai reuşit şi frumos debut la Arena di Verona în 2001, urmat apoi de diverse premii italiene în diverse oraşe. Prin faptul că sunt recunoscută şi premiată în ţara în care opera s-a născut, unde are o tradiţie aşa de mare şi unde, ca în niciun loc de pe pământ, spectatorii ştiu să aplaude înnebuniţi de fericire sau să fluiere şi să urle ca nişte hiene când ceva nu le place, este pentru mine cel mai mare premiu. Sunt foarte des invitată să cânt în Italia, ţara în care mă simt ca acasă!!! Bineînţeles că de o mare însemnătate este pentru mine recunoaşterea Preşedinţiei României când în anul 2005 am primit prin decret prezidenţial titlul de „Ofiţer al Artelor“, înaltă recunoaştere a meritelor mele excepţionale, iar în 2010 am devenit Cetăţean de onoare al oraşului meu natal, Iaşi. Dar un premiu foarte important reprezintă premiul criticilor din Italia, „Siola d’oro“, premiu acordat în cinstea unei mare cântăreţe italiene Lina Pagliughi. Premiul este foarte valoros prin faptul că sunt prima cântăreaţă din România şi absolut din estul Europei care e răsplătită pentru cariera sa cu premiul temuţilor critici şi a constat într-o bijuterie foarte valoroasă de aur alb cu diamante în formă de rândunică („siola“ înseamnă rândunică). Premiul este acordat o dată la doi ani, iar până acum a fost primit doar de cântăreţe foarte renumite. Acum doi ani a fost acordat marii soprane de coloratură Joan Sutherland. Trebuie să fiu mândră de această onoare atât eu, cât şi ţara pe care o reprezint… Adică, România!

Aveţi o carieră frumoasă, însă, ca oricărui om, presupun că vă „lipseşte“ ceva. Ce anume aţi adăuga, în prezent sau în viitor, carierei dvs.?
Eu sunt un om perfecţionist. Doresc să îmi fac meseria la un înalt nivel, motiv pentru care studiez foarte mult, iar fiecare frază e un lucru în filigran! Doresc să cânt foarte bine, respectând în primul rând operele marilor maeştri compozitori, fiind umilă în faţa minunatelor compoziţii care rezistă de atâţia ani! Moto-ul meu este şi va rămâne mereu: „Io son l’umile ancella del genio creator“ - o frază din opera „Adriana Lecouvreur“, frază care ar trebui să fie valabilă pentru oricare solist de operă si care înseamnă „Eu sunt instrumentul umil al geniului creator“. Cred că nu sunt necesare explicaţii. Este important să facem bine tot ce facem, să reuşim a duce mai departe ştafeta şi să câştigăm public tânăr cât mai mult, asigurând nemurirea muzicii de opera! Doresc să îmi îmbogăţesc repertoriul cu cât mai multe opere, mai ales cele de bel canto care sunt perfecte pentru vocea mea. Cânt de 20 de ani, chiar anul acesta i-am împlinit şi doresc să mă ţină Dumnezeu sănătoasă, ca să pot cânta cât mai mult, pentru că simt că doar prin muzica mă pot exprima cel mai bine. Ceea ce îmi lipseşte este faptul că nu am avut norocul să am un contract cu o casă de discuri, că să pot avea imprimări integrale, recitaluri mai multe… Dar, cine ştie… Poate va veni vreodată şi acest moment. Iar dacă nu va veni, nu e nimic, aşa a fost sa fie… Dumnezeu ştie ce e bine pentru noi şi fiecăruia îi este rezervat un destin, fiecare are locul lui, pe care nimeni nu-l poate lua… În orice caz, există foarte multe înregistrări pirat din multe spectacole ale mele…

Pentru tot ce aveţi acum, profesional, personal, spiritual, cui aţi dori să mulţumiţi?
Doresc în primul rând să mulţumesc bunicilor mei, Nicolai şi Victoria, care m-au crescut şi educat de mică. Lor le datorez, în primul rând, faptul că m-au educat să devin un om integru şi tot lor le datorez credinţa în Dumnezeu care reprezintă totul în viaţă. Fără Dumnezeu, aş fi pierdută. EL este cel care mă conduce în viaţă şi care mă ajută în permanenţă. De mică am crescut în biserică, cântând cu bunicii la cor şi printre preoţii de la care am învăţat foarte multe. Bunicii mei s-au sacrificat pentru mine şi pentru asta nu îi voi uita niciodată! Zilnic mă gândesc la ei şi am sufletul puţin trist, pentru că nu trăiesc să vadă unde am ajuns. Bineînţeles, părinţii mei, familia mea, învăţătorii şi profesorii minunaţi pe care i-am avut au fost persoane extraordinare, care m-au educat în aşa fel încât sa fiu un om cu coloană vertebrală în viaţă, în tot ceea ce fac. Pentru asta le mulţumesc la toţi! Bineînţeles că mulţumesc profesorilor de canto cu care am studiat în toţi anii pregătitori, în special basului George Popa, sopranei Gina Tripa Tăbăcaru (cu care am luat şi primele lecţii de regie), sopranei Adriana Severin, profesoara mea de la Conservatorul din Iaşi care m-a susţinut foarte mult pe toată perioada universitară, dar mai ales maestrei mele de la Milano, Mildela D’Amico, cu care am studiat câţiva ani buni şi care mi-a îmbunătăţit extrem de mult tehnica vocală (a avut-o ca maestră pe renumita Liopard, care a fost şi maestra Renatei Scotto, celebra soprană cu care am lucrat „Lucia di Lammermoor“ la Tesalonic, în 2004, ea fiind regizoarea spectacolului) şi maestrului meu actual de canto, domnul Ion Buzea, renumit tenor român, care a cântat pe toate scenele lumii, alături de mari nume ale liricii. Norocul meu este că dumnealui locuieşte la Zürich şi ori de câte ori am nevoie, mai ales când încep să lucrez un rol nou, îl vizitez şi „discutăm“, cum zice el, adică lucrăm… Este foarte important ca un cântăreţ de operă să aibă un control permanent toata viaţa! La Milano ajung destul de rar acum, aşa că este excelent că îl am pe domnul Buzea „acasă“ la Zürich. Bineînţeles că prilejul spectacolelor mele de la Scala reprezintă şi o vizită la maestra mea care vrea întotdeauna să vadă dacă sunt „a posto“, adică dacă sunt în regulă cu vocea… De asemenea, doresc să-mi exprim toată recunoştinţa mea postmortem domnului Prof. Dr. Dan Voiculescu care mi-a dat ideea de a scrie o teză de doctorat şi m-a susţinut prin sfaturi valoroase pe toată perioada doctoratului pe care l-am absolvit la Bucureşti, în 2009, cu „summa cum laude“. Şi, nu în cele din urmă, doresc să-i mulţumesc soţului meu Christoph, că este alături de mine în orice moment al vieţii şi că de multe ori este un erou, trebuind „să mă suporte“ - în sensul că noi , cântăreţii, mai avem faze când suntem insuportabili, dacă ceva cu sănătatea sau cu vocea nu funcţionează aşa cum trebuie… E bine când cineva este lângă noi… Suntem, din păcate, dependenţi de vocea care, pentru mine cel puţin, ocupă primul loc!!!


În acest moment al vieţii, vă declaraţi o femeie fericită?
În primul rând, meseria pe care o am este şi o meserie şi un hobby! Am un soţ minunat, care mă iubeşte, mă adoră, e alături de mine! Mă consider o persoană privilegiată. În lume există foarte mulţi cântăreţi buni şi foarte buni care nu au avut norocul meu. Deci, de ce să nu fiu fericită? Trebuie să-i mulţumesc Divinului permanent pentru darul minunat pe care mi l-a dat şi cu care îmi câştig existenţa, pentru viaţa minunată şi fericită, pentru ocazia de a călători mult şi a vedea lumea, a întâlni persoane foarte importante, interesante… Eu nu am niciun merit că am acest dar… Meritul meu este că ştiu să am grijă de el şi să-l îngrijesc cum trebuie.

Povestiţi-mi puţin despre viaţa dvs. de familie...
La Zürich, familia soţului meu elveţian mă divinizează.
De când sunt în mijlocul lor, viaţa lor s-a schimbat. Socrii, Christoph - soţul meu, vin foarte des după mine în lume să fie alături de mine sufleteşte, în spectacolele de pe scenele importante. Christoph este avocat, dar şi cântă de plăcere în corul suplimentar al Operei din Zürich, scena pe care ne-am şi cunoscut. De multe ori cântăm împreuna în aceleaşi opere. Familia mea de la Iaşi e şi ea alături de mine, telefonăm permanent. Datorită spectacolelor în diverse oraşe am ocazia să cunosc lumea, lucru pe care mi l-am dorit întotdeauna.
Am o căsnicie fericită, locuim la Zürich, unde ne-am cumpărat o locuinţă superbă, la o margine de pădure. Planuri? Nu ştiu. Important e să fim sănătoşi, că aşa vin toate cum trebuie…

V-aţi gândit la posibilitatea de a va restabili în România?
Nu ştiu… Nu m-am gândit… Pentru moment, sunt stabilită în Elveţia.

Din experienţa dvs., ce aţi observat că avem noi, românii, în plus faţă de alte naţiuni ale lumii? Dar în minus?
Românii sunt foarte prietenoşi, buni gospodari, primitori, sufletişti, credincioşi şi religioşi… Bineînţeles că nu există pădure fără uscături, dar asta e general valabil în lume. Ce au în minus românii? Cred că ar trebui să fie mai uniţi, de multe ori să nu mai dorească să moară capra vecinului şi să fie mai fermi …

În septembrie veţi fi pe scena Metropolitan Opera din New York. Cum vă pregătiţi pentru întâlnirea cu publicul american?
Mă pregătesc aşa cum mă pregătesc pentru orice scenă pe care cânt. Bineînţeles că e un debut important, e primul angajament mult dorit în America şi îmi doresc să îl fac bine. Faptul că am cântat la Scala şi am avut succes acolo cu roluri mai grele decât Olympia din opera „Povestirile lui Hoffmann“ e un lucru important, care îmi dă multă siguranţă… Pe de altă parte, publicul american nu mă cunoaşte, eu nu-l cunosc, dar întotdeauna e un început şi cred şi sper că îl voi depăşi cu bine.

În ce alte spectacole veţi mai participa în aceasta toamna şi unde?
Înainte de MET, cânt Lucia la Hamburg, iar după, voi cânta la München Konstanze, în „Răpirea din Serai“ de Mozart. Voi relua la Zürich opera „Schweigsame Frau“ (Femeia tăcută) de Richard Strauss, în care am un rol extrem de greu … Premiera am făcut-o în 2001, deci va trebui să lucrez ceva la rememorarea sa. Între timp, învăţ un rol extraordinar, în care voi debuta la Zürich, în luna februarie 2011 şi anume „Norma“ de Bellini - considerat rolul rolurilor… E un rol lung, dificil, în care până acum Callas nu a fost depăşită. Acesta este şi motivul pentru care la Scala nu s-a mai pus în program această operă, ultima dată fiind interpretată de ea.

Pe scena din România, pe când o nouă apariţie?
Aveam planificate în octombrie un spectacol la Iaşi si un recital la Bucureşti, dar din motive personale a trebuit să renunţ la ele. Însă cred că nu va dura mult până la revenirea pe o scenă românească, pentru că ştiu că publicul mă iubeşte, la fel cum îl iubesc şi eu .